Întrebări fundamentale

Trăiește cu întrebarea. Viața se întreabă pe sine.

Întrebări fundamentale

Ce este viața? Cine sunt eu? Întrebări fundamentale precum acestea sunt probabil cunoscute pentru cei mai mulți oameni; însă de unde vin acestea și cum putem trăi cu ele?

Adesea, suntem dornici de a găsi răspunsuri la întrebări fundamentale cât de repede posibil. Sunt destule răspunsuri pe lume și pretutindeni pe Internet în această privință.

Fiecare dintre acestea este colorat de o anumită ideologie, tradiție sau viziune asupra lumii.

Și dacă unul dintre răspunsurile acceptate nu mai par adecvate, ne vom uita rapid după unul mai potrivit, pentru a fi selectat din catalogul infinit al explicațiilor.

Cu toate acestea, dacă suntem ocupați constant cu răspunsuri, nu există oare pericolul de a pierde calitatea vitală a întrebării?

A trăi cu întrebarea

O minte care trăiește cu o întrebare este fără dubiu implicată într-o activitate complet diferită spre deosebire de o minte care trăiește cu un răspuns.

Pentru noi, răspunsurile sunt adesea asimilate cu nişte cuvinte sau concepte, deoarece mintea umană trăiește în mod normal la acest nivel, de cuvinte și idei.

Însă, se naște întrebarea: există vreo dimensiune în om, care merge dincolo de toate explicațiile și care poate intra în contact direct cu adevărul?

Dacă cineva neagă orice răspuns direct, bazat pe memorie la această întrebare, înțelegând că răspunsul este în sine o explicație, atunci, nu rămâne decât o stare de necunoaștere.

Care este calitatea aceasta, a ne-cunoașterii? Nu este oare, esențial vorbind, o întrebare, o observare și o explorare?

Așadar, să cercetăm care este originea întrebărilor fundamentale.

În viața noastră cotidiană suntem obișnuiți să spunem ”Am întrebarea aceasta sau cealaltă”, sau ”Aceasta este întrebarea mea”. Dar este just să afirmăm acest lucru?

Poate cineva să provoace conștient o anumită întrebare fundamentală? Este voința personală cea care o creează? Este, așadar, ceva cu adevărat ”al meu/ a mea” sau este doar ceva viu în noi?

Când vine vorba despre o întrebare fundamentală, probabil vom avea înțelegerea că nu vine din partea intenției personale de a o avea. Privind neutru, putem spune: este pur și simplu acolo.

Deci se poate vedea că întrebările fundamentale nu vin din voința personală a cuiva. Mai degrabă, acestea se nasc din contactul spontan cu o ne-cunoaștere vie a tot ceea ce este acum – acel ”ce este”.

Întrebările fundamentale sunt, așadar, o expresie naturală a vieții însăși. Ele sunt parte a mișcării de creație a vieții, care se desfășoară prin propria-i ordine și armonie.

Pământul, copacii, toate animalele, stelele, întregul cosmos vibrează în armonie, ca expresie creatoare a unicei vieți. Aceeași regulă se aplică și întrebărilor fundamentale. Ele sunt, de asemenea, o creație a vieții, însă la un nivel mult mai subtil.

Creația nu s-a sfârșit; ea curge constant precum un râu care se reînnoiește veșnic. Astfel, ca participanți în acest proces creator, experimentăm impulsuri creatoare prin, de exemplu, întrebări findamentale care se nasc în conștiința noastră.
 

”Fiecare întrebare își poartă propriul răspuns”.

În lumea cuvintelor și a conceptelor, această afirmație va suna prostesc. Suntem obișnuiți să primim din exterior răspunsuri la întrebări, de la cineva care oferă explicații; fie că este vorba despre profesorii de la școală, experții în societate sau preoții în tradițiile religioase. Aceasta este numai bine atunci când se referă la cunoașterea practică a lumii exterioare.

Cu toate acestea, în tărâmul interior, ele împiedică dezvoltarea conștiinței individului, nemaiavând loc desfășurarea acelei calități profunde care întreabă, înțelege, respiră, trăiește și înflorește în noi.

Ca oameni, suntem adesea obișnuiți să consumăm răspunsuri și cuvinte, deoarece în adâncul nostru, credem inconștient, că suntem incapabili să aflăm care este adevărul – așa că ne ancorăm în răspunsuri și concepte.

 

Viața se întreabă pe sine

 

Cineva poate spune, de exemplu, că sămânța unui copac poartă în sine întrebarea asupra ce este copacul. Sămînţa are nevoie de spațiu, liniște, aer, apă, pământ și lumină ca să dea realității un copac. În același timp, totul este asigurat pentru ca acest impuls creator la întrebarea „ce este copacul?” să fie manifestat. Același lucru este și cu ființa umană.

În fiecare expresie a vieții, viața, în esență, se întreabă pe sine. În această mișcare, niciun aspect al vieții nu este separat de celălalt. Așadar, viața se întreabă pe sine de asemenea prin om: Ce este viața? Ce este adevărul? Aceste întrebări vibrează în întreaga creație.

Acum, întrebarea „Ce este viața?” s-a înfășurat cu veșmântul de cuvinte și a luat formă. Cu toate acestea, nu este oare o încercare de cercetare mult mai vastă în spatele acesteia? Câteva cuvinte care formează o întrebare anume se materializează, depășind granița profunzimii, prin aspecte variate ale ființei noastre, până la natura gândirii noastre.

Întrebarea în sine merge mult dincolo de trei cuvinte: „Ce este viața?”. Cuvintele sunt doar vârful ghețarului, iar în spatele lor, este puternicul impuls creator al vieții. A fi conștient de întrebare, a reflecta asupra ei, înseamnă a face loc acestei mișcări creatoare pure.

Putem înțelege fiecare întrebare ca pe o ușă ce se deschide. Viața deschide această ușă în om; îl atinge jucăuș. Dar ce se întâmplă dacă această ușă nu este închisă de cuvinte simple, de speculație subiectivă sau explicații rapide? Nu are această mișcare creatoare spațiul de care are nevoie să se extindă și să se adâncească în conștiința umană?

A avea o întrebare fundamentală nu presupune niciun efort. Cu alte cuvinte, niciun efort nu este necesar pentru dezvoltarea acestei întrebări.

În conștientizarea tăcută a întrebării, acel ceva care este adevărat, care este absolut și sfânt poate începe să se exprime pe sine în conștiința omului.

 

A observa cu atenție
 

Poate desfășurarea a ceea ce este sfânt să se întâmple acum, în fața atentei observări a acestor lucruri în sinele nostru? Poate fi făcut în același fel, pentru a afla dacă ceea ce se spune este adevărat sau nu?

O asemenea întrebare nu cere o analiză intelectuală. Pentru a afla ceea ce este adevărat, avem nevoie doar de observare tăcută, ascultare neumbrită de judecată, cocluzionare, sau depinzând de cunoașterea din trecut.

A întreba și a cerceta, a observa și a asculta reprezintă cele mai profunde și mai naturale calități ale vieții, iar prin urmare ale ființei umane. Ele se aprind când trăim cu simplitatea lui „Nu știu”. Neștiința este chiar ramura prin care creația divină își deschide aripile. Când chiar și un „Știu” subtil este prezent, nimic nou nu se poate desfășura. ”Știu”-ul este în esență absența atenției.

În desfășurarea acestei conștiințe în om, se află libertatea absolută față de autoritate. Într-o astfel de minte atentă, întrebarea ia naștere și creează imediat un răspuns în mișcare, din comunitatea sa cu lumina, apa, pământul – cu totul. Acest răspuns nu constă în primul rând în cuvinte, concepte sau idei abstracte, ci în manifestarea directă și curgătoare a adevărului în om. Aceasta înseamnă să fii un pământ fertil pentru mișcarea creatoare a vieții.

Când corzile unei chitări sunt lovite, răspunsul întregii cutii de rezonanță poate fi un sunet minunat. Pentru a vibra, trebuie să fii complet imparțial, fără prejudecăți, complet disponibil, sau cu alte cuvinte: ascultând întrebător.

Este posibil pentru ființa umană să fie în acest fel, ascultând întrebătoare, pe un fundament al ne-cunoașterii? Dacă aceasta este o întrebare fundamentală în cineva, nu este necesar niciun efort pentru a-i permite să înflorească.
 

Print Friendly, PDF & Email

Distribuie acest articol

Imagine prezentată:

Data: decembrie 18, 2017
Autor: K.S. (Germany)

Imagem em destaque: