Creștinismul și islamul împărtășesc o istorie schimbătoare. Apropiere și distanță, rivalitate și recunoaștere reciprocă, război și pace: așa s-au considerat reciproc și s-au întâlnit reciproc de-a lungul secolelor. Islamul și-a stabilit un punct de sprijin în Europa cu mult timp în urmă, dar este, oare, confortabil acasă aici? Ne putem gândi, de exemplu, la coexistența sub dominația maurilor musulmani din Spania – o scurtă perioadă de schimb înfloritor și pașnic între evrei, creștini și musulmani care s-a încheiat în 1492, când Spania a fost complet recucerită de creștini. Cu toate acestea, islamul și-a lăsat urmele în Europa iar fructele schimburilor intense dintre sufiți, cabaliști și misticii creștini încă ne inspiră.
Astăzi, așa-numita Europă creștină se află sub o presiune constantă. Un motiv pentru aceasta este conflictul cauzat de competiția acerbă pentru resursele materiale care este adesea atribuită „străinilor”. Deci, ne confruntăm cu nevoia de coexistență și înțelegere pașnică, în special cu oamenii de credință islamică trăind în Europa sau venind aici în fiecare zi. Ignoranța și necunoașterea în ceea ce privește obiceiurile vieții de zi cu zi și a credințelor religioase ale „celorlalți” sunt abundente, și pe lângă aceasta, creștinii tind să știe foarte puțin despre rădăcinile lor religioase. Așadar, aprofundarea adâncimii propriei religii, precum și cea a altora, ne va fi de mare folos tuturor.
Creștinismul și islamul se numără printre religiile monoteiste, împreună cu iudaismul, deci împărtășesc credința într-un singur dumnezeu, credință care justifică rudenia lor, dar care reprezintă și cea mai mare problemă – rivalitatea – care este adevărata religie a singurului Dumnezeu adevărat?
Fructe diferite ale aceluiași copac
Din perspectiva religiei, Dumnezeu apare ca un legiuitor promițând fericirea veșnică acelora care cred în El și urmează regulile date. Regulile și doctrinele – luate ca un adevăr evanghelic – separă oamenii de diferitele credințe. În spatele așa-numitelor culturi creștine și islamice există într-adevăr nu doar societăți [1] cu obiceiuri religioase diferite ci, de asemenea, stiluri diferite de viață care sunt mai mult sau mai puțin patriarhale, cu obligații familiale foarte diferite și încă mult mai mult de atât. În plus, creștinii și musulmanii tind de multe ori să se vadă unii pe alții prin ochelari superficiali și obturați de prejudecăți. Dar oprirea la acest nivel extern face imposibilă atingerea unui teren comun. Pentru a ne întâlni reciproc este necesară cunoașterea reciprocă obiectivă. Oricine dobândește această cunoaștere va găsi iubirea de Dumnezeu și a omenirii în toate religiile, nu ascunsă, ci la vedere. Astfel, creștinii și musulmanii sunt chemați să descopere această iubire în inimile lor.
Presupunând că toate religiile provin dintr-o sferă divină și comparându-le cu un pom care crește din cer spre pământ, mai întâi ceea ce vedem sunt fructele diferite. Acest copac pare să poarte fructe atât de diferite, încât oricine se poată îndoi de originea lor comună. Aceste fructe pot – dincolo de formele lor divergente – mărturisi despre iubire sau separare, liniște sau violență, despre o cale spre Dumnezeu sau despre o perseverență minusculă în diferențele externe. Fiecare religie poate fi înțeleasă ca un sistem de reguli, precum și ca o cale interioară. Cel care încearcă fructele poate descoperi că ele, deși cu formă diferită, au arome similare. Instrumentul nostru cognitiv este – în cuvintele misticului creștin Maestrul Eckhart – scânteia divină din inimă, [2] care este capabilă să realizeze unitatea dincolo de toate cuvintele. Fiecare trebuie să privească lucrurile în această lumină interioară și să o urmeze. Deci, practica individuală a fiecărei ființe umane influențează ideile pe care ceilalți le au asupra propriei lor religii sau despre ceea ce înseamnă a fi uman – precum și viziunea despre Dumnezeu. Și acest lucru este adevărat într-un mod mult mai larg decât se presupune.
Căile interioare în ambele religii
Adâncurile comune ale islamului și ale creștinismului se află în sămânța divină din care amândouă au apărut. Ambele religii au cuprins întotdeauna căile interioare umblate de mistici și gnostici. [3] În timp ce misticii caută Iubitul divin în primul rând cu inimile lor, gnosticii încearcă să se transforme prin Gnoză. Ambii știu că este posibil să-L întâlnească pe Dumnezeu în viețile lor. Ei se pot întâlni, de asemenea, reciproc pe calea lor – prin creșterea înțelegerii și în cele din urmă ca prieteni și tovarăși.
Ce fac la fel oamenii care merg pe calea interioară în islam sau creștinism? Fără a generaliza, când o ființă umană caută, ea găsește și urmează lumina interioară – căci nu poate fi altfel – deci există un teren comun.
Acolo unde Dumnezeu nu este văzut ca o persoană, nici ca un legiuitor, nici măcar ca un creator, se deschide viziunea asupra misterului divin. Dumnezeu, independent de toate lumile, este totuși în toate ființele umane, în toate lucrurile și în toate activitățile; astfel, a explicat Ibn Arabi (1165-1240), „cel mai mare șeic” al Sufiților. „Noi [4] suntem mai aproape de el decât [a sa] venă jugulară,” spune Coranul. [5] Și: „Oriunde te întorci este Chipul lui Allah” [6] „Deși El este identic cu lucrurile – continuă Ibn Arabi – lucrurile și omenirea nu sunt identice cu El.” [7] Ca ființă materială cu gânduri și emoții ce vizează numai lucrurile materiale, omul nu a început încă să realizeze umanitatea intenționată de Dumnezeu. Căci el trebuie să devină omul perfect, un insan al kamil. Dumnezeu și-a încorporat trăsăturile în cele mai frumoase 99 de nume, și cel ce-L iubește pe Dumnezeu călătorește către El prin numele Lui. La sfârșitul acestei călătorii, după stingerea eului (fanâ’) și după ce a fost restabilit în Dumnezeu (baqâ’), există oare o unitate completă, mai ales că Dumnezeu este singura existență reală? Să lăsăm următoarele să vorbească de la sine. Dumnezeu spune: „Și când îl iubesc, Eu sunt auzul lui cu care el aude, vederea lui cu care el vede, mâna cu care el prinde, și piciorul cu care el merge.” [8]
Misticii creștini au dezvoltat o viziune similară. Rezumând, Maestrul Eckhart [9] (1260-1328) exprimă aceasta astfel: În spatele creatorului – Dumnezeul Bibliei, există Dumnezeirea, ființa cea mai înaltă, necreată, solul fără sol, și cea mai interioară a sufletului omenesc, iar când „scânteia divină” strălucește, este în uniune cu aceasta. Dumnezeu este ființa tuturor creaturilor, dar noi, oamenii, trebuie mai întâi să găsim accesul la această stare de a fi. Iisus Christos este exemplul omului perfect, și oricine poate să devină fiul lui Dumnezeu prin iubire. Calea spre aceasta se află în iubirea și înțelegerea născute din solul sufletului. Prin urmare, iubirea iluminează ființa umană și salvează sufletul de la moarte. Maestrul Eckhart descrie această stare după cum urmează: „Ochiul în care Îl văd pe Dumnezeu este același ochi cu care Dumnezeu mă vede pe mine; ochiul meu și ochiul lui Dumnezeu sunt un singur ochi, un singur văz, unul cunoscător, unul iubitor.“[10]
În cele din urmă, se ajunge la acest lucru: „Cel care iubește, nu are religie decât pe Dumnezeu însuși.”. [11]
______________________________________________________________________________________
[1] Trebuie să considerăm aici că nici comunitățile creștine și nici cele musulmane nu sunt omogene: la fel cum fiecare țară creștină din Europa are propriul mod de viață, la fel și țările musulmane – destul de diferite de viziunea unidimensională pe care opinia populară ne poate face să creadem.
[2] În care capacitatea cunoașterii nu este a noastră, dar această cunoaștere este un tărâm în care putem intra.
[3] În Islam, acestea din urmă sunt numite ârifûn.
[4] Allah este cel care vorbește aici.
[5] 50:16.
[6] 2:115.
[7] Futuhat al Makkiyah III 384.18.
[8] Hadith Qudsi.
[9] După Averroes (Ibn Rushd) și Avicenna (Ibn Sina) precum și după Moise Maimonide – există o abundență în ceea ce privește solul comun printre misticii sufiți, cabaliști și creștini.
[10] Din predică: Cine mă ascultă nu se va rușina. Sursa: Internet
[11] Rumi, sursa exactă necunoscută.
