Iubirea este singura relație care luminează Adevărul în sine, deși iubirea este invizibilă pentru ochii noștri. Vorbim aici despre iubire într-un sens larg, concepută ca o forță, capabilă să dobândească nenumărate forme de manifestare: ca acea energie, de exemplu, care apare spontan între un artist și dimensiunea intrinsecă a creativității; sau ca sentiment, când spiritele înrudite se recunosc în frăție și respect; sau ca o flacără a inimii, manifestându-se oricând există o legătură empatică de armonie și înțelegere. Dar de asemenea, într-un mod sublim, când ne deschidem fără rezerve către percepția Naturii ca ființă vie care, reflectându-se în viața care se află în noi, împărtășește un singur suflu sacru.
Iubirea − dacă este prezentă și se manifestă − este singurul fenomen care deține intrinsec caracterul purității; singurul care nu poartă mască, singurul care nu poartă nicio falsă suprastructură. Nu recunoaște stăpâni sau servitori, și este aparent imun precum fonta, inflexibil la legile fizice și cosmice ce țin captive toată materia.
Iubirea, nefiind un concept, ci o realitate, este ca o oază dând mângâiere celor însetați, ca un far care luminează calea unei nave cu vele aflată în dificultate, ca o rază de lună salvatoare care nu se predă întunericului în timpul unei nopți furtunoase și întunecate, în cazul în care un călător și-a pierdut drumul, riscând să fie învăluit în întuneric.
Este o opinie împărtășită că iubirea este cu adevărat singurul lucru ce dă speranță tuturor celor care se simt pierduți căutând sensul în labirintul existenței.
Și totuși, nimeni nu ar putea spune că a văzut vreodată iubirea: este obiectul numai al percepției interioare sau al contemplației.
Un mister evaziv, deși există incontestabil. Un prodigiu necalificat generat de dinamica cerească. O dulce enigmă de evanescență cristalină.
Deși din punctul său de vedere știința mecanică nu admite ceea ce nu poate fi cântărit, analizat și văzut, întreaga omenire nu ar nega niciodată existența acestei entități, chiar dacă este invizibilă, și anume: iubirea.
Invizibilitatea iubirii este dovada veridicității lumii invizibile.
Calitățile deosebite ale iubirii, indestructibilitatea și incontestabilitatea, totuși, direcționează umanitatea către un indiciu, creând o amprentă, urmărind direct prezența lui Dumnezeu, intenționată ca prezență a Adevărului.
Deși nu poate fi negat, Adevărul este tot ceea ce nu poate fi asimilat într-o schemă, într-un model sau redus prin forțare.
Măștile infinite ale personalității sunt fantezii coruptibile destinate inevitabil să moară, în timp ce Adevărul există și persistă de la sine, în sine.
Afirmarea existenței iubirii, prin urmare, implică afirmarea existenței Adevărului: iubirea și adevărul sunt în relație directă între ele: unul este oglinda celuilalt.
În concluzie, mergând în profunzime, am dori să-l cităm pe Panikkar care, subliniind o afirmație a lui Gandhi, notează, cu o perspectivă splendidă și incontestabilă, că Dumnezeu nu este adevărul, dar Adevărul este Dumnezeu.
