art

Arta supremă

back to home pdf share

O orchestră simfonică, un trio de jazz, un cor, un solo de handpan, un concert de muzică de cameră; o sculptură clasică sau modernă, o instalație într-un spațiu public sau în natură, land art, arhitectură, o creație efemeră colectivă de artă de plajă, ceva care se întâmplă pe stradă; o pictură într-un muzeu sau galerie, o mandala, o frescă într-o biserică sau capelă, o pictură trompe-l'oeil pe fațada clădirii, un blog foto pe web, o etichetă urbană, o propunere de artă conceptuală; un balet, un demo de hip-hop, un spectacol de mimă, artă de stradă, o piesă de teatru, un spectacol de modă, o improvizație de scenă, concurs de literatură sau poezie; etc. Sute de forme de artă, expresii artistice; milioane de artiști din întreaga lume: o tapiserie multicoloră al cărei model general este confuz, incert; un caleidoscop în rotație continuă. Toate aceste voci mixte nu cântă în același registru; mai multe acorduri se estompează reciproc; tendințele și genurile se întâlnesc uneori, se completează sau se confruntă, rareori se înțeleg. Diversitatea este bogată, impresionantă, încântătoare; unitatea lipsește.

Arta exprimă bucurie; poate aduce și bucurie. Arta exprimă suferință; dar o și ameliorează uneori. Însoțește violența odioasă la fel de mult ca și meditația pașnică; este religioasă, politizată sau bestială. Arta provine din ființa umană, este o trăsătură tipică a acesteia; manifestă și face perceptibile aspirațiile și limitele ființei umane, descrie contururile acesteia aranjându-le și rearanjându-le, interpretându-le. Dar imaginea unui magnific apus de soare pictat pe peretele unei închisori nu îl eliberează pe prizonier.

Nu este vorba de a scăpa de orice cultură, de orice rafinament; aceste lucruri sunt utile și necesare într-o anumită măsură. Dincolo de acest punct de echilibru, diferit pentru fiecare dintre noi în funcție de gradul său de educație și de fondul social, devin poveri greoaie, cochilii grele, obstacole în calea respirației libere a Spiritului din interiorul nostru. Supracultura, fie ea artistică, științifică, politică sau intelectuală, rupe echilibrul natural dintre spirit și materie; hipertrofia persoanei, care este doar un mijloc în sine, o face nepotrivită pentru a servi scopului existenței sale: impulsul către Spiritul-din-Sine. O săgeată prea grea va veni, de îndată ce este trasă, pentru a fi plantată în pământ și nu va atinge niciodată ținta.

Nu atât forma operei în sine (vizuală, tactilă sau sonoră) este importantă, dar mai presus de toate starea de a fi a artistului din care emană, a cărui expresie este. Starea profundă de a fi a artistului, calitatea sa de a fi, acest strigăt inaudibil din inimă, se transmite inevitabil către forma creată, către opera legată de ea și rezonează în ea și prin ea. Alegerea sunetelor, ritmului, materialelor, cuvintelor, gesturilor, proporțiilor, culorilor, decurge în mod natural, spontan, din această stare de a fi. Această stare a ființei este transmisă în mod inevitabil și spectatorului sau ascultătorului care se conectează cu ea, care o „absoarbe” și cu care rezonează în interiorul lor. Arta nu este altceva decât această rezonanță comună a cărei formă, opera în sine, este doar vectorul, mediul, pretextul.

Prin urmare, forma artistică utilizată nu este arta în sine, ci vehiculul ei, la fel cum un instrument muzical nu este muzica în sine, ci doar mijlocul care permite să se răspândească opera muzicianului. În același mod, există miliarde de forme de viață pe planeta noastră. Toate pot fi observate, studiate, analizate, disecate și clasificate. Dar viața însăși, viața care le animă, scapă oricărei investigații. Nu vom pune niciodată viața la microscop; nu o vom observa niciodată prin vizorul unui telescop. Însăși natura vieții rămâne un mister complet. Cu toate acestea, este foarte prezentă, perceptibilă în toate formele atât de variate încât animă.

Forma perceptibilă nu este esența; doar o manifestare a esenței. Dar ce este arta în sine, dincolo de formele de artă? Un impuls spre Frumusețe, spre Adevăr, către „mai mare decât sinele”? Un țipăt de furie sau durere? Sau reproducerea compulsivă a modelelor culturale învățate, cu singurul scop de a câștiga recunoaștere, faimă, avere sau pur și simplu pentru a-și câștiga existența? Fiecărui artist îi revine sarcina să răspundă, fără îndoială, prin lucrările sale, dar și mai mult prin starea sa de a fi.

Starea de a fi este rezultatul unei arte zilnice de a trăi: gândirea, simțirea, respirația, mersul pe jos ... Arta de a trăi, rădăcina și sursa tuturor „artelor”, nu este un set de obiceiuri și practici elegante, o cercetare estetică care urmărește să se înconjoare cu obiecte frumoase și oameni frumoși. Nu este o cultură a sinelui, un rafinament narcisist și nici nu este vorba despre a deveni o persoană frumoasă, o frumoasă piesă de artă, o mască atractivă expusă privirilor admirative. În latină, „persona” înseamnă mască; în termeni de marketing, o „persona” este un individ fictiv stereotip cu atribute socio-psihologice determinate de grupul social căruia îi aparține.

Adevărata artă de a trăi este capacitatea de a rămâne cu adevărat viu, adică autentic, simplu, sincer cu sine și cu ceilalți, fără măști premeditate. Înseamnă a te distanța de clișee, posturi, așteptări, modă și registre relaționale superficiale. Este să rămâi în pragul „porții înguste”, în acest spațiu privilegiat de deschidere, de observare a semnelor, de ascultare atentă și interioară tăcută a ceea ce trebuie să se întâmple în noi, prin noi, de noi și, foarte des, în ciuda noastră.

Un artist cu adevărat viu (și suntem cu toții chemați la această devenire) se plasează și rămâne în Viața însăși ca un flux universal de energie. Acest lucru nu are nicio legătură cu amestecul de instrumente, unelte, accesorii, învățături și tehnici artistice, tradiționale sau moderne, disponibile din abundență pe fiecare continent. Ființa umană, în cele mai bune cazuri, este doar un interpret atent, alert, conștient. Numai Viața creează; ființa umană știe doar să se reproducă, să imite, să multiplice; și foarte des, doar cum să se reproducă, să se imite, să se înmulțească. "Lucrarea care trebuie realizată are autoritate asupra artistului și nu artistul autoritate asupra operei" (Étienne Souriau). Viața este universală în esență, eternă; ființa umană este contingentă prin natură, trecătoare. Rolul adevăratului artist, și anume al tău și al meu, este să ne alăturăm și să unificăm universalul și contingentul, eternul și trecătorul, viața universală și ființa umană.

Momentul prezent este rădăcina materiei în sine, substanța din care este alcătuită Viața. El sau ea care aspiră să-și facă propria viață o operă de artă trebuie să rămână în cel mai permanent contact posibil cu prezentul, momentul omniprezent, materialul brut și unic al capodoperei sale. Momentul prezent este o întrebare mereu reînnoită. Și răspunsul de ieri, sau chiar din minutul anterior, la această întrebare vitală și vie, nu poate fi niciodată adecvat. Și răspunsul corect la Viață trebuie reînnoit din moment în moment. Mâna trebuie să renunțe inevitabil la ceea ce înțelege pentru a se deschide.

Cum poate un astfel de artist (tu și cu mine, apoi) să se ridice la Arta Supremă? Adică, cum poate el să învețe să manifeste în viața sa de zi cu zi, atât în interior, cât și în exterior, altceva decât clișeele culturale, emoțiile programate sau conceptele discutabile?

Cum poate el să devină un intermediar, un punct de legătură între Spirit și materie, între Divinitate și umanitate? Prin golirea lui însuși de tot, și în primul rând de el însuși; a culturii sale artistice, religioase sau științifice, a îndoielilor, ambițiilor și planurilor sale, a cunoștințelor sale și mai ales a cunoștințelor dobândite prin instruire.

Această Artă supremă nu se învață în școlile de artă sau în academii, prin repetarea neobosită a gesturilor predate. Standardele de frumusețe se schimbă, valorile efemere care marchează civilizațiile sunt și ele efemere. Arta supremă constă în extragerea de sine progresivă, fără a forța, dar cu determinare, de la orice influență normativă, de la toate condițiile spațio-temporale, socio-culturale, pentru a ne deschide, a face loc în sine, și în a dezvălui ceea ce nu aparține domeniului simțurilor, al formelor, al contingențelor; ceea ce nu variază în decursul mileniilor; ceea ce aparține umanității noastre profunde, esențiale, dimensiunii noastre divine imaculate, nerelative, neanalizabile, nerecuperabile, inexprimabile. Pentru a atinge această țintă omniprezentă și a rămâne acolo trebuie să fii un adevărat Artist.

Diferitele forme de expresie artistică, văzute din acest punct central și necondiționat al ființei noastre, sunt doar agitație periferică. Căutăm în ele o frumusețe, un adevăr, o transcendență pe care doar tăcerea și goliciunea le pot manifesta. Goliciunea interioară și tăcerea ne sculptează conștiința scăpând-o de superfluu.

Arta supremă nu sta mai presus de toate artele sau de toate disciplinele artistice; nu reprezintă nici realizarea încununată și nici sinteza tuturor expresiilor culturale. Arta supremă este orice altceva decât o manifestare mental-emoțională. Este expresia Vieții Universale prin intermediul unei ființe umane care a devenit conștientă de omniprezența sa, deschisă mesajelor sale, docilă față de influențele sale. Arta supremă este ceea ce se întâmplă când Viața umple viața; când gândurile, cuvintele și faptele se aliniază pe această axă verticală care unește transcendența și imanența, eternitatea și viața de zi cu zi. Persoana, "artistul" el însuși, a devenit instrumentul, unealta, și de asemenea lucrarea.

Actele sale, tot comportamentul său, au devenit manifestări divine care sunt înscrise prin el în materie. Spiritul este creatorul; iar ființa umană, instrumentul său, canalul său, slujitorul său. Arta supremă este apoi atinsă, experimentată concret: arta și formele sale binecunoscute dispar în lumina Sa pașnică.

Arta supremă înseamnă a asculta respirația Spiritului Universal care își transmite mesajele în întâmpinarea fiecărui moment, a fiecărei situații.

Înseamnă a asculta bătăile senine și regulate ale Sufletului lumii răsunând în propria noastră inimă.

Înseamnă a contempla cu mirare unirea lor, care naște o nouă conștiință, un nou bărbat, o nouă femeie, o nouă materie profundă și puternic magică în simplitatea ei.

Arta Supremă este reflectarea Spiritului într-un suflet purificat.

back to home pdf share