winter

De la furtul de eteri la dăruirea de sine

back to home pdf share

În urma unei examinări de bază, constatăm că toate creaturile terestre ce se încadrează în cele patru regnuri (mineral, vegetal, animal și uman) își extrag din natură energiile necesare vieții lor: în principal din pământ, din apă, din aer și din lumină (din foc). Am vedea o mare generozitate a naturii care oferă toate aceste posibilități de viață acestor creaturi. Dar în mod curios, tot ce iese din această activitate energetică se adâncește în cele din urmă în natură. Pe scurt, o activitate care se întoarce asupra sa însăși, se auto-anihilează. Întrebarea este cum să ieșim din acest cerc vicios.

Cadrul cercului vicios

Fiecare creatură terestră consumă și produce energie. Astfel, hrănindu-se cu cele oferite de natură, creaturile diferitelor regnuri nu consumă aceste energii doar pentru a profita. Odată asimilate, în interiorul lor, aceste forțe vitale intră într-un proces intern de transformare și se convertesc într-o forță vitală care le conferă capacitatea pentru a face tot felul de activități care înseamnă viața pe pământ.Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că toate aceste activități sunt ocazia de a folosi energia primită de la natură pentru a produce noi energii care revin în mod inevitabil la această natură. În acest ciclu, energiile oferite de natură apar ca materie primă introdusă într-un proces de transformare în care creaturile terestre sunt pur și simplu microuzine prin intermediul cărora natura operează în mod direct procesul său industrial de transformare a energiilor. Așadar, ne petrecem toată viața, primind energii din natură, pentru a le transforma în procesele diverselor noastre activități pentru ca apoi să producem în consecință energii care se întorc la aceeași natură.

În spatele acestui proces industrial anodic ciclic, se ascunde vastul proces de furt de eteri a cărui victimă este omul acestei lumi dialectice. Prin diverse mecanisme care își au izvoarele în natură, omul dialectic este incitat la o multitudine de activități ale căror rezultate limitate în această lume contribuie la a-l închide … inconștient.

Fiecare efort dialectic, fiecare rugăciune egocentrică, care hrănește omul constituie sfori cu care el se leagă și se încurcă în roata naturii. Și în culmea impasului, această întoarcere a energiei produse devine un nod în plus, ceea ce îi complică în continuare relația alienantă cu natura. Beneficiile procurate în natură, furnizate de activitățile dialectice egocentrice, nu sunt atunci decât poveri în plus, care îl copleșesc, în detrimentul oricărei speranțe de dezalienare.

Impactul eforturilor și rugăciunilor sale procură atunci o satisfacție pasageră, limitată care în cele din urmă creează uneori mai multe probleme decât am crezut că vom rezolva. Natura ne recompesează bine pentru eforturile și rugăciunile noastre egoiste, dar aceste recompense aparțin naturii și sunt perisabile și vor fi absorbite de ea mai devreme sau mai târziu.

Praf suntem, ne întoarcem în praf

La sfârșitul zilei, când forțele ne părăsesc după ce ne-am epuizat în acest ciclu natural de consum macabru și de producție de energie, într-o zi vom muri. Aceasta înseamnă că natura în toată ingratitudinea, sfârșește prin «a ne mânca». Praful din care ea ne-a făcut la început – căci ea ne reduce în totalitate la acest praf - îl asimilează în corpul său ca o infimă parte a ei însăși. Din noi, nu va rămâne decât o mică amintire pe care timpul va avea grijă să o șteargă complet.

Viața merită să fie trăită?

Văzută astfel, viața se adeverește un proces capitalist cinic a doamnei naturi care, la prima vedere ne susține precum pe copiii săi, dar în același timp ne utilizează precum animale de povară. Din acest unghi strict natural, viața pare a fi doar un proces gigantic și macabru de furt de eteri, în care natura dă naștere copiilor săi, îi utilizează în sensul sclavagist al cuvântului și apoi când ea vrea mai mult, îi «înghite» pentru a termina.

Natura ne creează și ne întreține viața (o investire de energie), extrage din energia pe care o producem în activitățile noastre egocentrice și apoi ea ne absoarbe atunci când noi nu mai suntem suficient de eficienți pentru a continua să asigurăm reproducerea energiilor sale.

Atunci, din această perspectivă, ne punem în mod legitim întrebarea dacă viața merită cu adevărat să fie trăită?

Despre adevăratul sens al vieții

Dacă este adevărat că «Dumnezeu este Iubire», ar fi nechibzuit să credem că Dumnezeu, într-o parte a universului său care este natura noastră, ar fi implementat un proces demn de tratat ca fiind crud pentru a face pur și simplu să sufere o parte din creaturile sale, care ar fi chiar «copiii Săi».

Copiii Săi? Adevărata problemă ar consta tocmai în această considerație eronată conform căreia noi, creaturi ce se străduiesc și muncesc în suflul naturii, am fi copiii lui Dumnezeu. Dacă am fi, ce justifică faptul că suntem capabili de atât de multă răutate față de noi înșine? Dacă noi suntem copiii lui Dumnezeu, ai Lui care este Iubire, ce ar putea justifica faptul că avem conștiința suferinței și faptul că El ne lasă să fim striviți de atât de multă suferință?

Răspunsul la toate aceste întrebări ar consta în faptul că noi am uitat adevăratul copil al lui Dumnezeu din interiorul nostru, de care ar trebui să ne ocupăm, și i-am substituit un ego, deturnând mijloacele de muncă puse la dispoziția noastră. Posibilitățile de viață puse la dispoziție în această lume nu aveau altă destinație (provizorie) decât de a aranja condițiile existenței noastre pentru a avea ușurința de a servi mai bine copilul lui Dumnezeu pentru care am fost chemați la existență.

Din nefericire, suntem reduși la a ne ocupa de noi înșine, la a-i impune lui Dumnezeu (în uitarea fiului său) de a rezolva micile noastre probleme și de a ne admite apoi în ceruri când vom fi terminat să ne bălăcim în mlaștina copilăriei noastre. Aceasta arată că omenirea este blocată de cerința inevitabilă de a se acorda, în primul rând, adevăratului sens al vieții: a înțelege că omul naturii nu este decât purtătorul copilului lui Dumnezeu, și trebuie să consimtă la a deveni un slujitor conștient.

Dăruirea de sine

Pentru a ieși din acest ciclu al suferinței și pentru a accede la pacea eternă, omul trebuie întoarcă de la orientarea sa exclusiv dialectică. El trebuie să-și orienteze mentalul către scopul sublim, să elibereze copilul divin de suferințele acestei lumi. El trebuie să iubească acest copil divin, să trăiască din această iubire și să o radieze în această lume. El trebuie să-și consacre viața în serviciul acestui copil pentru a merita viața eternă. Aceasta se rezumă la: «De ce ne-a creat Dumnezeu? Pentru a-L cunoaște, pentru a-L iubi și a-L servi. »

Doar astfel vom putea să scăpăm de furtul macabru al eterilor noștri, prin dăruirea de sine în serviciul lui Dumnezeu, pentru a construi viața eternă în noi și în jurul nostru.

back to home pdf share