Golem

Golemul - Partea Întâi – Trecutul

back to home pdf share

Există o temă foarte veche care însoțește omenirea în călătoria ei prin planul material al vieții. Dintr-o perspectivă exterioară vedem că această temă își schimbă veșmântul de-a lungul veacurilor, dar esența interioară rămâne mereu aceeași.

Golemul este o figură dintr-o legendă evreiască. El a fost modelat din lut de un rabin și a fost adus la viață. Noi, occidentalii, am devenit mai familiarizați cu această temă printr-un roman al lui Mary Shelley, intitulat: „Frankenstein”; sau, „Modernul Prometeu”. Sau – și mai probabil – prin toate filmele care derivă din această temă.

Înțelegem că avem de-a face cu o temă foarte veche, dacă ne întoarcem la vechiul continent al Lemuriei sau Mu. Esoteriștii cred că vastul continent lemurian s-a scufundat în adâncurile oceanului cu 850.000 de ani în urmă, și că  Australia, Madagascar, și Insula Paștelui sunt rămășițe ale acestuia care nu au fost înghițite de valuri.

Într-un articol despre Australia[1], Jan van Rijckenborgh scria:

„Personalitatea extrem de primitivă și brută, animală a lemurianului a fost pătrunsă de monadele sau ființele cerești, care încă existau în jur de 90% în domeniul originar. În acele zile, o parte a omenirii originare se afla încă în drum spre coborârea completă în lumea materială, parcurgând involuția. Ființa omului ceresc nu murise încă; Prometeu nu era încă complet legat. Totuși, această parte a umanității fusese deja creată – fără îndrumare divină – o personalitate primitivă, brutală, deformată, fără o inteligență individuală. Această creatură primitivă, animală era ca un golem, un robot, un automat viu de carne, oase și mușchi, reacționând în totalitate la creatorul său semidivin. Acest ‘robot’ a fost un instrument neobosit al creatorului său semidivin, o jucărie în declinului omului dumnezeu, un instrument cu ajutorul căruia a fost capabil să se ocupe de materia brută a dialecticii. În acest fel, acest sclav animal a realizat ideile și misiunile ciudate și misterioase ale propriei monade, în măsura în care materia brută i-a permis să facă acest lucru. A construit orașe enorme cu forme ciudate și a sculptat statui uriașe din roci de lavă, reprezentând monadele.”

De aici vedem că în acele zile o parte a omenirii era ocupată cu declinul în materie: lemurianul ca o ființă dublă a fost rezultatul acestei involuții. Ne putem întreba: de ce au făcut acest lucru, de ce au ales această cale? Este într-adevăr, întrebarea cheie. Ei bine, se pare că noi, ca ființe umane, avem o forță interioară care ne  împinge să ne imităm Creatorul. Conform rădăcinilor noastre divine suntem creatori, suntem dumnezei. Dar acum a doua întrebare este: cum realizăm acest potențial divin? Lemuria ne arată ideea greșită, visul cerului pe Pământ.

S-a dovedit că realitatea era destul de diferită. Ce s-a întâmplat? Ființa cerească a creat un vehicul, o personalitate materială, și a presupus despre creația ei că se va dezvolta într-o nouă ființă umană divină, în care putea să trăiască și să existe. Este o dezvoltare inteligibilă, dar periculoasă, deoarece monada nu trebuie să-și dovedească divinitatea în lumea materială. Ea a ales o cale care nu îi era destinată. Creația sa fizică, care este una cu materia și astfel controlată de legile materiei, a câștigat dominația asupra ei. Ființa cerească a fost prinsă într-o casă de carne și nu s-a mai putut dezvălui. Ea s-a cristalizat în propria sa creație și a devenit o ‘imagine cu ochi morți’.

Statuile din Insula Paștelui ne oferă astfel o mărturie ironică. Monada a fost reprezentată în materie de personalitatea lemuriană, de robotul controlat de ea. Cu toate acestea, el (lemurianul) nu a înțeles că și-a înregistrat viitorul ca un testament de piatră. El nu a înțeles că într-o zi va fi ca statuia lui: înghețat și incapabil de vreo activitate. Iar acum aceste statui stau pe o insulă mică, care încă nu a fost înghițită de valuri. Fără speranță, ele se holbează în depărtare, căutând pe cineva care să vină să le salveze din blestemul lor.

Misterioasele statui din Insula Paștelui vorbesc imaginației și subconștientului nostru. Ele au fost, de asemenea, subiectul teoriilor istorice și științifice. Cu toate acestea, potrivit unei legende a localnicilor, aceste statui colosale au sosit singure într-o zi. Dintr-un punct de vedere spiritual, legenda conține ceva adevăr, pentru că nu a fost oare omul ceresc de lumină cel care a coborât și a început să experimenteze în planul material al vieții? El a venit din propria lui voință liberă și din cauza unei concepții distorsionate despre viață.

Este remarcabil faptul că o referire la Prometeu este inclusă atât în citatul lui Jan van Rijckenborgh cât și în titlul romanului lui Mary Shelley. Prometeu este o figură din mitologia greacă; numele său înseamnă "Cel care gândește înainte". Prometeu a furat focul de la zei și l-a dat oamenilor, pentru că a simțit că ființele umane au fost prea puțin înzestrate în timpul creației lor. Ca pedeapsă pentru rebeliunea sa, Zeus l-a legat de o stâncă, unde în timpul zilei un vultur îi smulgea ficatul, care apoi se regenera în timpul nopții. În cele din urmă, Prometeu a fost eliberat de Herakles, care a ucis vulturul.

Uneori adevărurile spirituale universale sunt ascunse în mituri. Am văzut că în epoca lemuriană ființa umană divină, sufletul spirit-foc, a coborât într-o creație materială prin intermediul unui experiment. Manasul a părăsit lumile cerești și s-a implantat într-o ființă materială. Rezultatul? El a devenit înlănțuit de o stâncă, de materie, și acolo suferă, acolo ultima rămășiță a focului său divin este devorată de forțele naturii. Nu este prea greu să înțelegem că noi înșine (Prometeu înlănțuit) suntem rezultatul acestei dezvoltări. Prometeu este legat de noi în adâncul ființei noastre, este adevărata noastră identitate.

Se pot trasa anumite paralele între Prometeu și Lucifer: acțiunile ambilor sunt rebele și experimentale. Ambii sunt purtători ai Luminii, dar focul spiritului lor se scufundă în încercarea de a întemeia o împărăție pământeană. Prin urmare, vedem că temele, identitatea și imitația, joacă un rol major în dezvoltarea noastră. Cine sunt eu? Care este originea mea? Care este destinul meu? Ce cale ar trebui să apuc?

Dacă cineva te întreabă: „Cine ești tu?” Ce vei răspunde?

În a doua parte a articolului ‘Golemul’ vom explora dacă existența noastră actuală ne oferă indicii cu privire la aceste întrebări existențiale.

(va continua în partea 2)

back to home pdf share