Love-Locks

Iubirea și toate celelalte

back to home pdf share

Iubirea, cel mai solemn cuvânt creat vreodată în lumea întreagă pentru a descrie de la cel mai banal până la cel mai pur sentiment ce poate să se nască  într-o inimă umană și, în același timp, cel mai  popular Jolly Jocker folosit în a defini relațiile noastre.

„Relație” se referă la cel puțin două părți. Relația are aspecte precum simpatia, atracția, frumusețea, conectivitatea, avantajul; termeni care - la rândul lor - includ și o latură opusă. Esența acestora poartă, în special, numele de „ură”, un cuvânt grosolan ce, cu greu, tolerează un sinonim mai blând.

Ceea ce experimentăm în interior ca fiind „Iubire” trebuie să fie ceva care nu are nicio contradicție, dar un astfel de concept nu poate fi găsit într-un dicționar pământesc.

Iar această deficiență  încercăm să o remediem cu înlocuitori precum „Iubire” scris cu majusculă. „Uniune” este o noțiune  mai apropiată, chiar dacă este un concept pe care, de asemenea, îl putem cunoaște și experimenta, dar cu greu ni-l putem imagina. Acest lucru se datorează faptului că experimentând, sesizăm că există un observator și un observat, deci din nou există doi. Există un decalaj enorm între a fi unul și a fi toți ca unul. Existența noastră  presupune, de obicei, prezența a destul de multe bâlbâieli, dăruiri și acțiuni pentru a evita, de exemplu, pierderea „obrazului” (n.t- reputației). În „uniune” - cuvântul spune totul - a rămas doar unul; nu este nimeni care să dea sau care să primească.

Și tocmai aici este problema. Din Eul (scris cu majusculă, numit și Atoate-Voitorul), ne-am construit propriul ego, iar în jurul său, propriul nostru univers. Dar un ego este uneori atât de mare, încât în universul ​​întreg nu există loc decât pentru sine și pentru nimic altceva. Astfel, rătăcim pentru totdeauna de-a lungul graniței dintre război și pace. Ca individ sau ca grup, dimensiunile nu contează. De multe ori trăim doar datorită rutinei de a ne opune unui adversar, sub orice formă ar fi acesta. Și totuși, ni s-a dat, cu împrumut, acest corp, așa cum este, cu capacitățile sale miraculoase pentru a ne desăvârși călătoria prin această viață. Trebuie acest corp să dispară atunci? Cu siguranță că nu, căci acest „vehicul” așa cum este numit uneori, este singura modalitate de a juca rolul care ni s-a atribuit în acest stadiu pământesc. Numai că, ar trebui să fie pe spatele calului, călărețul; nu invers.

E ridicolă imaginea? Mai degraba  tragi-comică, dar aceasta, fiecare trebuie să o decidă  pentru sine însuși, deși nu este o chestiune simplă atunci când suspectul este atât judecător, cât și acuzator.

Poate că acest corp chiar ne poate ajuta - această formă de viață incredibilă care poate respira, mânca, transforma, muta, percepe, vorbi, acționa și simți durere, boală, plăcere și multe altele. Și există, de asemenea, procesele ce au loc în secret, cum ar fi transformările, circulația oxigenului și a fluidelor, digestia, gândurile, dorințele; un mecanism obscur, mereu în pericol că ceva poate merge greșit - și de multe ori, chiar o face. Un univers complet al venirii și al mersului, spectaculos și ascuns, al ascensiunilor și coborâșurilor.

Dar toată această întreagă diversitate ne dezvăluie și ceea ce poate însemna termenul „uniune”. De exemplu, nu ne supărăm pe genunchi când ne împiedică mobilitatea, nu criticăm ficatul pentru că s-a inflamat și nici nu condamnăm măseaua care ne încurcă weekendul. Iar faptul că inima noastră continuă să ticăie, prin greu și ușor, este ceva ce ni se pare destul de normal, ori, pur și simplu nu ne gândim deloc la așa ceva.

Sunt în toate acestea și totul este în mine, în timp ce merg ori stau aici: acuzatorul și acuzatul, admiratorul precum și cel celebrat. Fiecare aspect stă pe același scaun. Nu există niciun fel de relație între mine și eu-eu, nu, totul este „eu”.

Indiferent dacă numim această organizare cu termeni precum creație, cosmos sau natură, pentru tot ceea ce i se întâmplă în interiorul ei se aplică aceleași legi, există doar o creștere a scalei. Inflamația poate fi numită și război, articulația ruptă fiind un dezastru natural. Dar toate acestea sunt evenimente în cadrul aceleiași ființe, pur și simplu nu există loc pentru „contra”, pentru că „uniunea” - numele spune totul - nu are opus. Crinul înflorește și se ofilește, zorii de zi se risipesc în briza dimineții, uraganul se află între dărâmături ca promisiunea unor noi oportunități. Aparent, o turbulență inutilă a venirii și a plecării, a construcției și demolării, a neînțelegerilor, a supărărilor, a fericirii și a neplăcerilor; valuri și unde obișnuite a ceea ce numim „viață”, puterea care include întregul univers și care nu are nicio judecată cu privire la ceea ce se întâmplă în pântecele său. Tot ceea ce se întâmplă în, și cu existența noastră ne atinge conștiința; fericit și ușurat de semnele vindecării, îngrijorat de eșecul unei funcții sau al unui efort. Nu există nicio urmă de resentiment, dispreț sau excludere în acest sens, căci toate acestea sunt chiar ... Eu, reflectarea Forței Primordiale pe care, neglijent, o numim „viață”, marea necunoscută - și nerecunoscută - ce este ancorată în ființa noastră ca potențial și care ne însoțește de-a lungul întregii noastre existențe - și care așteaptă. Iar toate acestea sunt, așa cum s-a spus, pentru accesul, spre un uitat Imperiu pe care l-am schimbat cândva pentru aventura „Pământ”. Acest potențial nu are nume, deoarece un nume l-ar diferenția de orice altceva. Dar nu este nimic altceva, pentru că este Totul. În acest mod „viața” abstractă se exprimă în forme concrete, active. Și, deși conștiința noastră nu poate (încă) să o înțeleagă cu adevărat, totuși, ne confruntă constant cu o alegere. Fie Eu-voința, fie voința-Totului.

Fie o scufundare în pacea uniunii imparțiale, fie relația Eu-tu cu criticile, rivalitatea, temerile și îndoielile, ori, superlativele acesteia în lumea din jurul nostru. Semănarea semințelor de discordie pare a fi trucul puterilor pământești de a ne menține perspectiva concentrată pe superficial. Dar este doar o iluzie: chiar și aceste lucruri sunt, de asemenea, hotărâte în voința-Totului, ca modalități și oportunități de a ne activa intuiția, de a dezgheța scânteia înghețată din inimile noastre, astfel încât să își poată găsi din nou locul în marele Fluviu.

Dar unde a dispărut „Iubirea” în această dezbatere?

Am putea rezuma cele de mai sus ca: Eu și tu - Eu cu tine - Eu sunt chiar tu. Acțiunile și gândurile dintre noi - oamenii - sunt adesea exponenți ai liniilor de forță care circulă în societate; cei care spun „eu”, spun „noi” în același timp. Alături și înmprejurul acuzatului se află comunitatea care l-a format. Dacă lăsăm dependența de comunitate să dispară cu adevărat, putem progresa spre compasiune, grijă și realizare împreună a ceea ce trebuie făcut aici și acum, indiferent de judecata și aprecierea „Eu”, cu opiniile și interesele sale. Iar aceasta poate fi numită Iubire, calea către Uniune, dezvăluită nouă și ghidată de Iubirea însăși; calea care poate transforma adversarul într-o ființă umană.

Referință: Acest articol a apărut în revista Pentagrama 2019 numărul 3

back to home pdf share