Orion-Nebel

Dincolo de gândire

back to home pdf share

Când omul a început să se identifice cu fluxul constant de gânduri care se grăbesc prin sistemul său, el s-a prins fără să știe într-o identitate construită care a închis potențialul său adevărat, interior. Numai dând drumul atașamentului de gândurile noastre, vom fi din nou capabili să surprindem cu adevărat esența existenței noastre.

În timp ce stau liniștit și mă observ, gândurile curg prin mine ca un flux continuu de culori, sunete și forme. Sunt eu creatorul acestor gânduri? În timp ce stau și privesc, văd gândurile care curg prin mine. Nu inițiez gândirea și totuși, ea se petrece ca și cum ar fi în afara mea. Eu nu sunt gânditorul, dar gândirea se întâmplă oricum. Și, pe măsură ce gândurile apar și curg, prind un gând ce pare mai important decât celelalte. Îl numesc "gândul meu". Mă consider creatorul său. Mă mândresc cu influența sa. Mă simt rănit când este înțeles greșit. Mă identific cu el; eu și gândul meu devenim o singură unitate dincolo de care nu mai pot să văd.

Numesc alte gânduri "gândurile tale" și mă opun lor cu pasiune. Vad cum aceste gânduri devin din ce în ce mai puternice. Văd gândurile strămoșilor mei. Le numesc ‘trecutul meu’. Îi învinovățesc pentru durerea mea interioară, dar de asemenea mă mândresc cu povestea mea.

Citesc și ascult gândurile unor mari gânditori. Îmi cioplesc chipul în conformitate cu modelele lor. Mă gândesc la ei și cred în gândurile lor. Îmi ascult prietenii, iau în considerare opiniile lor, mă poziționez într-o relație mereu nouă cu ei.

Astfel, descoperim modele și clasificări pentru conceptele noastre comune, și suntem mereu ocupați cu adaptarea și restructurarea construcției gândirii, clădire pe care o numim identitatea noastră.

Pereții acestei clădiri devin din ce în ce mai puternici, camera în care mă găsesc devine din ce în ce mai mică. Clădirea devine realitatea mea. În timp ce stau tăcut și privesc, cu greu pot vedea în spatele acestor ziduri. Văd gândurile pe care eu le numesc "ale mele" sau "ale tale", "bune" sau "rele", "importante" sau "triviale" și cu cât încerc să le elimin, cu atât devin mai puternice și astfel cu atât mai ferm mă înlănțuie.

Și astfel stau în întuneric, un ignorant în mijlocul bibliotecii mele mintale, aproape înecându-mă în nenumăratele concepte și idei pe care le-am adunat de-a lungul anilor. În timp ce stau liniștit și privesc, îmi dau seama că nimic din acestea nu sunt eu, nimic din toate acestea nu este real, nimic nu contează. Mă întorc din nou la mișcarea constantă care este viața. Tot ceea ce am numit “Eu”, în mândrie și disperare, identitatea mea așa de atent modelată este poate doar o formă temporară în care am decis să mă las prins. Și, pe măsură ce renunț la iluzia că aceste gânduri sunt eu, văd că și ele își pierd claritatea, devin mai strălucitoare, mai translucide.

Întotdeauna am crezut că va veni un moment când voi înceta să mai gândesc, un moment de scufundare profundă, în care toate gândurile se vor evapora. Dar, pe cât am încercat să alung gândurile, gândirea, asumarea, identificarea nu s-au oprit niciodată. Nu m-am oprit niciodată.

În timp ce stau liniștit și privesc, îmi dau seama că nu trebuie să-mi îndepărtez gândurile în afara razei vizuale. Sunt ceea ce sunt, un flux constant de imagini, concepte, explicații, opinii. Dar eu nu sunt creatorul lor, și la fel de puțin sclavul lor.

Sunt doar un observator care privește grațios mișcările nesfârșite ale vieții. Stau și observ, realizând că nu pot fi explicat prin niciun concept, în niciun mod logic, că sunt dincolo de orice opinie. Pe măsură ce stau liniștit și privesc, nu mai pot să mă identific cu vreun gând sau altul.

Ele vin și pleacă și nu mă mai gândesc la existența lor; pe măsură ce eu nu mă mai atașez de ele, ele nu mă supun limitelor lor. Le las să plece și devin mai ușoare, pierzându-şi formele rigide, culorile lor întunecate devenind mai luminoase.

Pereții duri de altădată sunt transformați în nori ușori care plutesc în jurul meu ca o briză blândă.

În timp ce stau liniștit și privesc, văd cum clădirea din jurul meu, gândirea, își pierde treptat toate contururile și, pentru prima dată după o lungă perioadă de timp, văd din nou cerul propriului meu univers interior. Departe de identitatea pe care mi-am imaginat-o, îmi dau seama că sunt fără sfârșit.

back to home pdf share