the young reader and the swans

Evoluția inevitabilă

back to home pdf share

Este realizarea spirituală a omului o posibilitate sau un proces inevitabil?

Fiecare dintre noi răspunde la această întrebare în felul său propriu, dar răspunsul ar putea să aibă de-a face cu relația noastră cu individualitatea și libertatea. Epoca noastră este martoră la dezvoltarea amândurora, în detrimentul vechilor afiliații religioase.

Poate că acum este timpul pentru o spiritualitate liberă, în mod esențial, liberă în cel mai intens mod. Liberă să fie, liberă să fi fost, liberă să manifeste un secol – sau mai puțin – de experiențe personale, liberă să devină. Ce trăim, oare, în aceste timpuri? Este absența libertății?

O viziune gnostică asupra omului poate fi exprimată ca libertatea absolută a bărbaților și femeilor de a deveni liberi și vii. Omul intră în viață cu o conștiință care nu poate fi considerată absolută. Cufundat într-o viață în care experimentează, într-o realitate pe care parțial începe să o înțeleagă, el trebuie să își gestioneze propria natură complexă și simțurile imprecise. Acestea îl aduc în punctul de a-și crea propria viziune asupra vieții și asupra sinelui, o viziune individuală și personală. Ființele umane nu trăiesc aceeași realitate în sens absolut. Cel mai elaborat mod în care oamenii împărtășesc aceeași realitate rămâne, probabil, limbajul. „Există, însă, o altă realitate mai amplă, transcendentă și spirituală.” Aceste cuvinte creează în fiecare dintre noi o realitate interioară care este diferită și individuală.

Libertatea poate fi înțeleasă în moduri diferite. Cât timp sentimentul lipsei de libertate pare să fie legat de constrângerile și limitările inerente contextului vieții, atunci această lipsă de libertate este trăită la un nivel de bază, acela al vieții cotidiene. Apoi, într-o zi, urmele unei realități diferite apar dintr-o dată în interior; apare o aspirație cu o intensitate pe care cuvintele nu o pot traduce.

Această realitate se află dincolo de simțurile fizice și dincolo de conștiința care s-a dezvoltat. Oare poate gândirea umană să înțeleagă aceasta? Devenind conștienți de o realitate mai amplă, este deja un proces care cere timp, iar adesea conștientizarea apare numai în momente de criză, evenimente dureroase de viață și de autochestionare.

Poate omul să definească acea parte din el care nu este încă articulată și deplină? Se poate el confrunta cu aspirația sa profundă la o viață mai completă și magnifică? În viața sa, apare șansa de a întrevedea o posibilitate într-o manieră palpabilă. Poate el să meargă dincolo de propriul său cadru de referință și să găsească răspunsuri dincolo de acesta? Acest cadru de referință este constant îmbogățit de-a lungul istoriei umanității. Ultimele două secole au modificat profund modul în care ne reprezentăm pe noi înșine. Cadrul social are mai puțină influență asupra individului, așa încât, el sau ea poate acum să își accepte mult mai liber propria unicitate, propria libertate de alegere în sferele esențiale de viață precum profesia, alegerea unui partener, stilul de viață, locul de trai, alimentația, etc.

Dincolo de raționalitatea de zi cu zi

Conștientizarea și realizările interioare pot răsări ca o nouă auroră în conștiința noastră. Dar sunt adesea urmate de o negare sceptică. Este cunoscutul „principiu al realității” cel care poate nega viața, făcându-ne să ne îndoim de înțelegerea și de intuiția noastră. Raționalitatea de zi cu zi poate exclude descoperirea dată de conștiință. Dar dacă acest spațiu al conștiinței deschide ușa adevărului în noi, către o posibilitate transcendentă, atunci cum își va putea evalua propria acuratețe? Cu propria sa percepție? „Cred că așa e corect.” Cu propria sa conștiință? „Cred că așa e corect.” Cât de mult pot educația și normele internalizate să influențeze acele percepții și sentimente? Poate spațiul conștiinței să răspundă clar și precis la întrebarea „cine sunt eu?”? Oare poate răspunsul la această întrebare să fie decisiv?

Prin aceste întrebări, la care nu poate fi găsit niciun răspuns final și irevocabil, omul poate să își lărgească percepţia și câmpul de conștiință. Rezistențele interioare sunt mult mai multe și sunt adesea mult mai imperative decât rezistențele exterioare.

Este dificil de acceptat că umanitatea se întemnițează în iadul unei creații colective, în care indivizii nu riscă să renunțe la construcțiile lor mentale și emoționale, ca să aspire la o înțelegere de sine. Ei nu riscă o descoperire interioară care le-ar chestiona radical ființa. Nepregătit să își piardă imaginea fixă a cine i-ar plăcea să fie, omul este lăsat numai cu monotonia existenței cotidiene. Dar este inevitabil condus prin secole, de chemări nemuritoare precum „cunoaște-te pe tine însuți și vei cunoaște universul și zeii.”

Omul sfârșește prin a se întreba care este sensul libertății, al paradigmei vieții sale, al cadrului său de referință. El întreabă opozițiile din el, cele aparent ireconciliabile. Da, două realități locuiesc împreună în el: una pe care o percepe și o înțelege cu simțurile sale, cu conștiința sa; alta pe care o înțelege cu atomii săi, cu vibrația și cu sensibilitatea sa interioară, pe care o percepe cu propria sa lumină. Iar devenind din ce în ce mai conștient, mai sensibil la propria sa lumină, el o face mai strălucitoare. El devine o lumină vie, care se luptă cu propriul său întuneric. El devine mai sensibil la lumina celorlalţi. El devine o expresie a adevărurilor eterne. Cadrul său obișnuit de referință nu mai este închis. Universul îi vorbește și aprinde ceva etern în acesta.

O nouă realitate

Eternitatea din om este o realitate. Ea este legată de acesta prin materie, prin realitatea materială a ființei sale, astfel încât acesta să o poată stăpâni. El trebuie să realizeze aceasta prin modificarea propriei sale realități. Nu există nicio altă cale de îndumnezeire. Omul trebuie să înțeleagă și să depășească legile binelui și răului. El trebuie să parcurgă drumul cunoașterii, apoi pe cel al transfigurării. Trebuie să extragă eternul din temporar. Croindu-și drumul prin tărâmurile timpului și ale materiei, îi sunt conferite mijloacele necesare de a învăța din acestea și de a le transcende. Deși acest proces nu este automat, ființa umană va străpunge, la un moment dat, voalurile iluziei și își va descoperi adevărata natură, pentru a o desăvârși. Acest lucru va continua până când fiecare om va fi găsit calea libertății absolute.

Dincolo de lumea materială, realitatea spirituală este o realitate vast unificatoare și transformatoare. Posesia unui corp este esențială pentru individ, ca să meargă de-a lungul drumului autocunoașterii, în unitate cu expresia cea mai măreață a aceastei naturi spirituale.

Însă dacă procesul îndumnezeirii individului are un impact inevitabil asupra mai multor vieți umane, cum poate fi reconciliat cu faptul că oamenii sunt din ce în ce mai atașați de propria lor unicitate ca indivizi? Omul acceptă privarea de libertate în contextul profesional sau din respect pentru obligațiile sociale care sunt necesare vieții comunității. Educația l-a învățat să își tempereze impulsivitatea nevoilor și dorințelor, pentru a respecta aceste reguli, fiecare individ dobândind acest lucru în felul său propriu. Dacă apartenența de un grup îi poate galvaniza și hrăni emoționalitatea mistică, deschizându-l, prin sufletul său, la sentimentul de comunitate, oare nu constituie, de asemenea, o alienare și o pierdere a libertății?

Fiind un individ autonom, liber...

Ne putem transforma în timp ce ignorăm progresul celorlalți? Acesta este un mare paradox al acestei căi. Individul trebuie să își dezlege lipsa libertății până la cel mai strâns nod. Atunci el sau ea poate răspunde la întrebarea cu privire la libertate, descoperind octava superioară a libertății și a unității. Astfel unitatea devine o tonalitate a vieții și a conexiunii, care există ca potențial în toți, însă fiecare dintre noi este chemat ca să contribuie la crearea acesteia. Atunci, pentru acesta, lumea nu va mai fi separată sau exterioară.

back to home pdf share