Labyrinth

Calea într-acolo

back to home pdf share

Singurul lucru care îmi atrage atenţia în aceste împrejurimi este un exemplar de pasăre mare care stă aşezată pe vârful bolovanului.

În parcarea modestă în care micul nostru grup stătea în aşteptarea plecării noastre, puţine lucruri se puteau vedea prin preajmă. Ni s-au spus tot felul de lucruri despre ceea ce ne aştepta, dar nu şi despre locurile în care trebuia să mergem.

Am privit în jurul meu. Ceilalţi păreau atât de siguri de ei înşişi! Aveau rucsacuri, cizme de alpinism şi sticle de apă realizate cu iscusinţă. Cred că toţi urmaseră cursuri de supravieţuire sau ceva de genul acesta, pentru că toţi cunoşteau terminologia tehnică. Vorbeau cu liderii ca şi cum ar fi făcut deja multe astfel de călătorii.

Pentru mine totul era nou. Doar ascultam, cu gura căscată, ca să zicem aşa.

Totul suna ca şi cum aş fi aşteptat toată viaţa să aud aceste lucruri. Eram plin de întrebări, dar n-am adresat niciuna. Cu toate acestea, li s-a dat răspuns, dar nu prin indicaţii. Când am fost întrebat dacă vreau să merg într-o călătorie, am fost surprins că am fost acceptat dar, în acelaşi timp, ştiam că nimic nu m-ar fi putut opri. S-a ţinut cont, de asemenea, de toate dezavantajele care erau în mod evident acolo.

 

Nu putea fi nicidecum oprită

De ceva timp aveam un sentiment de aşteptare intensă, fără să ştiu ce mă aştepta de fapt. Am primit un zâmbet de la un bătrân, aparent fără niciun motiv, şi asta m-a făcut să simt că sunt pe drumul cel bun. De neînţeles poate, dar incontestabil. Am întâlnit apoi acest grup de călători. O remarcabilă adunare de oameni şi fiecare atât de diferit ... Şi deşi aveam deja vârsta mijlocie, aici eram un novice. În mod ciudat, cei siguri pe sine erau, de asemenea, mult mai nepăsători. Au sărit peste seara introductivă din cauza unui joc pe care doreau să-l joace. Dar nu contează, ştiau deja atât de multe despre asta. Hei, dar ce se întâmplă acum? Cei cu rucsacuri sunt cei care ne părăsesc acum sau doar ni se pare că este aşa? Da, aşa a fost, nu ni s-a părut. Ei s-au întors, dar a da înapoi nu ar putea fi niciodată calea, pentru că nu există mersul înapoi.

Liderii au venit pentru a ne ura o călătorie favorabilă. Ne-am strâns cu toţii mâinile şi apoi am rămas singur. S-ar putea spune că asta era imposibil, în mijlocul unui grup mic, şi totuşi aşa a fost. Aveam doar o busolă, dar nu ştiam cum funcţionează. Pentru că nu ştiam către ce trebuia să merg; am început doar să merg. Ceea ce mi se potrivea destul de bine - împrejurimile erau minunate şi la intervale regulate, întâlneam câte un coleg călător, uneori unul pe care-l cunoşteam iar alteori unul care era pe cale de mai mult timp decât mine. Toţi ne bazam pe busolele noastre, dar probabil că total altfel, pentru că nu erau călători care să meargă alături de mine sau în spatele meu. Ciudat, se simţea ca şi cum ar fi fost, dar când mă uitam împrejur, nu vedeam pe nimeni.

Eram atât de bucuros de faptul că eram pe cale, încât începusem aproape să ţopăi. Chiar dacă am fost avertizaţi, nu am observat niciun obstacol neplăcut. Uneori vedeam pe câte unul stând nemişcat, cu faţa îngrijorată, şi am întâlnit  pe altul care se lăsase jos pe pământ. Am vrut să-l ajut să se ridice, dar nu a mers atât de uşor, căci el mi-a spus că va reuşi să se ridice singur.

Desigur că ploua uneori şi a fost adesea frig sau cald, dar, în general, călătoria mea a mers destul de bine. Apoi, brusc, am ajuns la o graniţă. Nu văzusem vreuna, am observat-o abia când am trecut-o. Acum totul îmi era nou şi necunoscut. Am mers deci mai atent, întrebându-mă uneori dacă ar fi trebuit să merg la stânga sau la dreapta. Aici au apărut fisuri în stânci, peste care trebuia să sar, uneori nu fără pericol. Au fost zone foarte înalte care aproape m-au zdrobit, urmate de căi înfricoşătoare, abrupte şi sinuoase care coborau, şi care mai erau şi alunecoase de la ploaie.

Totuşi, nu mi-am dorit niciodată să fi rămas acasă ...

Acasă era aici, în fiecare moment.

Stau acum în faţa acestui bolovan enorm, şi asta de câteva săptămâni sau luni, nu sunt sigur. Am încercat deja tot felul de metode. L-am împins, l-am tras, l-am forţat, l-am lovit cu piciorul, l-am cioplit, l-am asaltat, l-am escaladat şi am alunecat din nou jos de pe bolovan. Nicio fiinţă umană nu poate fi văzută prin preajmă şi nu pot merge mai departe. Mi-am adunat toată puterea, dar el nu vrea să cedeze. Nici măcar nu pot să văd ce se află în spatele lui. Întoarcerea este imposibilă - nici măcar nu trebuie să o încerc. Nu pot rămâne aici pentru totdeauna, nu-i aşa?

Mi-e foame şi mi-e sete şi de aceea aş încerca orice ca să pot scăpa de acest bolovan. Cu cât mă străduiesc însă mai mult, cu atât devin tot mai obosit şi sunt sigur că nu vreau să dorm. Am fost sfătuit că nu trebuie niciodată să adormi, pentru că apoi este foarte dificil să te trezeşti. Mă aşez pe un pinten al bolovanului şi mă gândesc la toate metodele pe care le-am folosit deja. Şi totuşi, trebuie să existe o cale ... Din când în când, mi se pare că îmi trece o idee folositoare prin cap, dar când încerc s-o prind, ea pleacă din nou.

Singurul lucru care îmi atrage atenţia în aceste împrejurimi este un exemplar de pasăre mare care stă aşezată pe vârful bolovanului. Stă acolo deja de multă vreme. Este un animal ciudat care se uită chiorâş la mine. Sunt atât de singur acum, încât am pornirea  de a sta de vorbă cu ea, dar asta e o nebunie, desigur. Din când în când, aceasta zboară în sus pentru un timp şi apoi revine în acelaşi loc. Cred că ar fi frumos dacă şi eu aş putea zbura. Aş putea astfel să zbor peste acest lucru. S-ar putea chiar ca pasărea să trăiască în spatele bolovanului?

Uite-o, zboară din nou, mai sus decât înainte şi o urmăresc cu privirea. Urcă mai sus şi tot mai sus şi este minunat să vezi contrastul dintre aripile sale subţiri şi cerul albastru. Un cerc de lumină o înconjoară şi îmi dau seama că zboară exact între soare şi mine, direct spre lumină.

Am uitat bolovanul şi mi-am lăsat inima să zboare cu ea, atât de frumoasă, de uşoară şi de liberă. Nicio porţiune din călătoria mea nu poate întrece acest zbor înalt şi se pare că pasărea poartă o coroană de lumină albă intensă cu bijuterii multicolore. Este nebuneşte, dar simt că mă apropii tot mai mult de ea şi destul de repede îi ating spatele, unde găsesc un aşternut moale. Ne avântăm împreună strălucind pe cer, dar brusc gândurile mele se îndreaptă spre călătorie. Ar trebui ca ea să se desfăşoare spre în sus?

Pasărea îşi întoarce capul şi privesc în ochii unei vechi cunoştinţe, dar cine ar putea fi? Vocea ei este în acelaşi timp când scăzută şi puternică, când blândă şi limpede: „La început în sus şi apoi iarăşi în jos, şi apoi la muncă!"

Şi din sferele înalte cobor din nou în punctul în care stăteam înainte. Bolovanul este încă acolo, dar acum este transparent. Fac un pas şi trec prin el fără efort.

back to home pdf share