Buddha

Nirvana lui Buddha și Gnoza Creștină - Partea I

back to home pdf share

La prima vedere, ori de câte ori observăm credințele acestor două căi interioare, vedem multe puncte de divergență. Modul în care acestea se manifestă este foarte diferit. Nu doar locurile de cult (temple sau stupa) diferă, ci de asemenea modul de viață și metodele de practicare sunt diferite în ambele religii. De asemenea, sugestia lingvistică a țelului evocă diferite sentimente deoarece Calea Gnostică creștină a Salvării este un proces de fuzionare tot mai mare a Scânteii Divine din căutător cu Focul Iubirii Divine, în timp ce Calea Buddhistă conduce către dispariția progresivă a flăcării vieții personale în cel fără de nume, care este adesea interpretat ca nimic (în sanskrită: Nirvana). Cu toate acestea, la o examinare mai atentă, în mijlocul acestor diferențe pot fi recunoscute unitatea fundamentală și marile asemănări ale acestor două căi spirituale.

Pentru creștinătatea gnostică reprezentată de Rozacrucea de Aur, templele sunt puncte de întâlnire spirituale unde au loc evenimente speciale. Liniștea este o trăsătură esențială, precum și Crucea și Roza, ca simboluri ale Vieții Christosului Cosmic, Lumina care umple întotdeauna totul și care este unicul Dumnezeu. Aceste temple sunt cetre speciale de forță spirituală, locuri de vindecare și reînnoire a Sufletului și astfel a întregii ființe umane.

Autoinițierea și Iubirea

Calea Inițierii în cadrul unei Școli Spirituale în principal se dezvoltă prin autoinițiere de-a lungul a diferite etape de cunoaștere și înțelegere interioară, astfel încât nivelul conștiinței se schimbă în mod continuu. Este vorba despre structuri consolidate, cristalizate ale egoului, precum și despre modele și doctrine ale credinței, despre cum se poate deveni conștient prin intermediul percepției sinelui și putând astfel dizolva aceste structuri. Este un proces care are loc atunci când ne concentrăm asupra Scânteii Divine din noi. Această cale de inițiere este înconjurată de suport spiritual dar rămâne o acțiune personală, o viață în conștiință de sine. Prin procesul de cunoaștere care se dezvoltă pas cu pas, înțelepciunea, în cele din urmă, cuprinde și depășește nu numai vechea personalitate, dar și puterile care acționează în omenirea întreagă. Cunoașterea de sine devine cunoașterea a tot. Iubirea care este răbdătoare, amabilă și care îndură, crede, speră și rezistă în fața a tot se naște din adevărata compasiune și adevărata iubire pentru toți.[1]

Cealaltă formă de iubire, iubirea personală care separă, care însoțește automenținerea, care pretinde putere, demarcări și are temeri se transformă treptat lăsând loc iubirii impersonale, Gnozei, a cărei principală caracteristică este experiența infinitului, unitatea tuturor contrariilor. Acolo găsim sursa unicului adevăr care doar el este "real", sublim și mai presus de toate, care unește totul și de aceea este totul.

Noul comportament de viață și transformarea

Transformarea, transfigurarea, recreează omul. Sufletul său natural, care cunoaște toate pasiunile, se schimbă progresiv prin discernământ și înțelegeri interioare. Și aceasta lasă loc dezvoltării unui suflet nou, sufletul spiritual, cu propria sa inteligență, al cărui mijloc de cunoaștere este adevărata intuiție.

Calea Buddhistă este, de asemenea, o cale de a deveni conștient în mod continuu. La fel ca în Școala Spirituală a Rozacrucii de Aur – această cale poate fi parcursă de bărbați și femei deopotrivă. Buddha însuși a întemeiat mănăstiri pentru călugărițe după iluminarea sa.

Metoda meditației este esențială pentru mântuire. Această metodă principală de mântuire se găsește în ambele forme ale Buddhismului, în Theravāda ("Hīnayāna"), cea mai veche formă a Buddhismului, precum și în Mahāyāna și școlile sale, ca de exemplu Vajrayāna. În tradiția creștină, meditația este cunoscută ca "practică spirituală" și a fost folosită mai ales de către mistici. Meditația, ca metodă spirituală, este independentă de o anumită cultură, dar modul în care este practicată variază. De exemplu, chiar dacă scopul de a se cufunda în tăcere sau "nimic" este același, meditația buddhistă Vipassana este cu totul altceva decât "orientarea clară"  folosită de către Rozacrucea de Aur.

Theravadin se bazează exclusiv pe discursurile lui Buddha găsite în Canonul Pāli (Tipitaka) și înregistrate în secolul al III-lea î.Chr. Buddhismul Mahāyāna târziu folosește și alte scripturi, precum Sūtra Inimii, Sūtra Lotusului, Sūtra Diamantului, și Sūtrele Tărâmului Pur.

Buddha a proclamat "Cele Patru Adevăruri Nobile" despre realitatea suferinței, cauzele ei, viitoarea ei evitare și obținerea fericirii prin practicarea "Nobilei Căi Octuple". Cu privire la modul de bază de viață, doctrina buddhistă se aseamănă foarte mult cu modul gnostic-creștin de mântuire. Cofondatorul Școlii Spirituale, Jan van Rijckenborgh, subliniază faptul că nu doar un mod de gândire, o "anumită moralitate", sau o anumită credință sunt suficiente, ci că această cale cuprinde toate cele trei aspecte și consecințele acestora.[2] Într-un sens practic, acest lucru înseamnă evitarea hranei animale, a tutunului, a alcoolului și a altor narcotice, să nu mai vorbim despre anumite orientări morale și spirituale care devin evidente în cursul progresului pe cale.

Buddha a recomandat în mod explicit respectarea celor cinci "sīlas", adică să nu ucizi, să nu furi, să nu rupi căsătoria, să nu minți și să nu bei băuturi intoxicante. În plus, călugării și călugărițele s-au angajat să adauge castitatea și sărăcia aproape completă.[3]

Intuiția

Conform învățăturilor lui Buddha, precum conform şi Filozofiei Universale a Rozacrucii de Aur, punctul de plecare pe cale este recunoașterea erorii fundamentale în care omul obișnuit se găsește în viața sa de zi cu zi. Fără niciun efort spre o trezire, tot ce rămâne este iluzia, dezamăgirea, suferința multiplă, boala și la sfârșit moartea. Recunoașterea revoluțiilor nesfârșite ale roții, sau Saṃsāra (ciclul de creștere neîntreruptă și degradare) sau atașamentul inutil față de lumea dialectică, care este determinat în mod consecvent de cauzalitate, repetare automată și obiceiuri, este împărtășită de ambele învățături. Și totul este despre mântuire. Marele filozof al Mahāyāna, Nāgārjuna (secolul al II-lea d.Chr.)[4], a declarat că această lume este complet goală. El continuă să spună că numai adevărul etern este real. Doar cunoașterea profundă (Gnoza) este reală, Nibbāna (Nirvāna). Real este acolo unde nu mai există nicio iluzie, doar perfectă claritate, Lumina perfectă, cum ar spune gnosticul, o lumină care nu este lumina pe care o cunoaștem. Nibbāna (Nirvāna) nu este un loc, nu este un paradis, nici lumea de dincolo, nici raiul, este "nimic", este "scopul final". Este fără cauză (animitta), fără diferențiere (ekalakṣane).

Gândirea de zi cu zi nu poate răspunde la întrebarea dacă lumea divină spirituală a Gnozei Creștine și Nibbana sunt una și aceeași. Speculația este întotdeauna posibilă. Punctul de plecare, în orice caz, este același în ambele învățături, și anume, dorința de eliberare de suferința pământeană, combinată cu ideea că acest lucru este posibil.

Nāgārjuna subliniază că înțelegerea reală este nonverbală. Scepticismul față de limbaj în ce privește capacitatea de a spune ceva despre Scopul final, sau, în termeni gnostici, despre „Roză“ sau lumina lui Christos, din nou, este împărtășit de cele două căi spirituale. Cel mai înalt adevăr absolut nu poate fi rostit; poate fi doar indicat cu ajutorul unui „adevăr relativ al lumii”. Doctrina celor două adevăruri deja cuprinsă în Canonul Pāli se regăsește și în învățăturile Rozacrucii. În mod clar, se face o distincție între cunoașterea minții și cunoașterea "născută din inimă", cunoașterea "omului nou care vine".[5]

Doar adevărata intuiție recunoaște adevărul, așa cum Buddhismul Zen o formulează: "Degetul care arată către lună nu este luna."

În Sūtra  Inimii a Buddhismului Mahāyāna, o mantra de o profundă înțelegere, ne spune: tadyathā gate gate pāragate pārasamgate bodhi svāhā! (plecat, plecat, a plecat la celălalt mal al râului, ajungând de cealaltă parte - TREZIRE - aaaah!)[6]

Când un călugăr buddhist sau o călugăriță buddhistă se află în constanta "postură a observatorului" în timpul meditației, atunci se petrece detașarea,  "momentul rodirii" (Maggaphala). Acesta creează o "despărțire de lume". Același lucru se întâmplă și pe calea inițierii gnostic-creștine. Gnosticul rămâne în lume, dar el sau ea nu mai aparține lumii. Datorită schimbării continue a conștiinței, relația sa cu lumea și cu alte ființe umane se schimbă.

(va continua)

[1] 1 Cor. 13: 4, 7

[2] Jan von Rijckenborgh: Filozofia elementară a Rozacrucii moderne, capitolul 18, Haarlem (NL) 1984

[3] Helmuth von Glasenapp: Einleitung, in: Reden des Buddha, Aus dem Palikanon übersetzt von Ilse-Lore Gunsser, Stuttgart 1976, S. 4

[4] https://de.wikipedia.org/wiki/Nagarjuna

[5] Jan van Rijckenborgh: Omul Nou care vine, Haarlem, partea 1, capitolele de la 1 la 3

[6] https://de.wikisource.org/wiki/Herz-Sutra

back to home pdf share