Namen

Numele

back to home pdf share

Fiecare picătură a unui val ce ar putea distruge un oraș, poartă puterea acelui val, deși, dacă ar crede că ea însăși este întregul ocean, se va fi evapora, inevitabil, la chiar prima rază de soare întâlnită în cale. Ceea ce inițial a fost încorporat  într-un întreg, a devenit un individ, un nume și imediat o țintă, o pradă.  A dobândi un nume este destul de aventuros, dramatic, eroic; este un atribut magic. Cine cunoaște acel nume, are puterea asupra obiectului, în bine sau în rău. Sau, cel puțin așa afirmă literatura SF.

Tot ce se află în revelația-totală, totul are un nume, fie că acesta este cunoscut, fie că nu se cunoaște. Singura entitate ce nu are un nume, este cea pe care, de obicei, o numim „Dumnezeu”. În „Vârtejul”,  Guido Gezelle spune „scrie și rescrie numele sfânt al lui Dumnezeu”... dar nimeni nu îl poate citi. Un nume definește, determină ce este și ce nu este. Dar cum să denumești ceva ce este totul și nimic, în același timp? Și totuși, mereu, o  forță veșnică din noi înșine ne determină să dăm un nume și o formă acestui „tot și nimic”, deoarece îl experimentăm ca o realitate căreia putem fie  a i ne închina,  fie a ne lupta cu ea. Rațiunea construiește și reconstruiește teorii; inima așteaptă neașteptatul. Totul doar din cauza fricii înnăscute că acest nume evaziv ne va înghiți o dată și-o dată. Ce bine ar fi dacă am putea să o plasăm „în fața noastră” -  ca de la om-la-om – și astfel, să ne putem elibera de această tensiune insuportabilă. Dar aceasta,  n-o reușim niciodată; căci este confruntarea finală cu noi înșine, ultimul loc în care căutăm numele, Ființa.

Această conștientizare, această cunoaștere, nu este numită chiar degeaba „Gnoză”,  căci „Cunoașterea inimii”, este o axiomă pe care nu o putem cuprinde, dar care, în mod evident, ne cuprinde. Alianța pământeană dintre artă, știință și religie este un efort pentru a canaliza  agasanta imagine din noi înșine,  în canale sigure. Dar această năvalnică Ființă străbate întotdeauna fisurile și crevasele acelor șubrede construcții, făcându-ne din când în când să ne refugiem în adăpostul sigur al mâinii întinse, oferta eternă pentru a ne elibera de acea  picătură, ce încătușează apa din nou și din nou.

Poate că  într-o bună zi, dorința va depăși frica existenței și vom descoperi prin picătură, apa, pe care atât de mult timp, am purtat-o ​​cu noi; vom descoperi valul și puterea, marea și liniștea sa. Ceea ce inițial am experimentat ca fiind o amenințare, acum se desfășoară într-un șuvoi binefăcător ce șterge toate temerile și prejudecățile, iar mai apoi, dezvăluie sobrul, dar totuși justițiarul adevăr: în cele din urmă, nu picătura și exageratele ei nume au fost importante, ci doar Unicul nume, cel reflectat în apă.

Toate suspiciunile și opozițiile se sfărâmă și se dezvăluie în ocean, acolo  unde  cunoașterea adevăratul nostru nume, precum și locul și rolul nostru, devin din ce în ce mai evidente. Urletul valului tău se estompează și un nou sunet începe să se facă auzit, așa cum era în orizontul interior, atât de departe - și totuși atât de aproape: freamătul Numelui ce nu poate fi pronunțat.

„O, mic vârtej învolburat!

Veșmântul ți-e negru și foarte ciudat,       

Îți văd chipul ferm și, cu mirare, mă-ncred

În felul în care întinderile le pictezi!

 

Trăiești și te miști și  alergi atât de rapid

Și totuși, picioare nu văd     

Te întorci și fără să eziți cale îți faci,

Dar totuși, ochi-ți nu-i zăresc.         

 

Ce ai fost, ce ești, ori, ce vei fi   

Explică și spune-mi, te rog!   

Nasture mic și strălucitor, spune, ce suntem noi?   

Cum de continui să  scrii atât de ușor? 

                                                                        

Alergi peste apă, ca pe-o oglindă, dibaci

Făcând să se-arate o undă discretă

Ca atingerea unei brize, dispărută rapid

Ce peste apă zboară o clipă.

 

O scriitori, o scriitori, vă rog clarificați,

- Sunteți cel puțin douăzeci, ori, poate chiar mai mulți?

Și nimeni dintre voi nu poate preciza:

- Ce este ceea ce scrieți, ori, poate desenați?

 

Voi scrieți,  iar apa nu păstrează nimic de văzut,

Scrisul a plecat și-a dispărut;                                                                                                

Creștinii nu i-au cuprins înțelesul:

O scriitorule, la ce ai lucrat?                                                                                 

                                                                               

Și este acesta un pește mic ce-ai zugrăvit?       

Și ierburi, acestea,  pe care le descrii?  

O floare, o stâncă, sau o frunză este acum?

Ce cuvinte trecătoare dactilografiezi?   

 

Ori poate, schițezi o pasăre ce plânge,

Cerul cu infinitul său albastru,

Ce sub, și peste tine strălucește,

Ori ești chiar tu scriitorule, tu însuți?  

                                                                                         

Stăpânul făuririi semnelor pe apă

A cărui haină este neagră și mult prea ciudată,

Și-a ciulit urechile, ca  două linii drepte,

Iar pentru o vreme, nemișcat a rămas. 

 

Ne-a dat răspunsul ca o adiere:

Noi scriem ceea ce în vremuri apuse

Maestrul-Creator ne-a arătat:

O singură lecție învățând,  chiar prima;  

 

Noi scriem, tu nu poți citi, și ne minunăm, oare

de ce n-ai putea învăța de-ndat!  

Scriem, rescriem și  scriem din nou

Numele Sfânt al Dumnezeului nostru!”

 

Guido Gezelle, 1857 (traducător anonim)

 

Referință: Acest articol a apărut pentru prima dată în revista Pentagrama 2018/3           

 

back to home pdf share