shards bring luck

Vindecarea și moartea interioară

back to home pdf share

Pentru a însoți procesul de vindecare în cel mai bun mod posibil, este necesar să lăsăm să moară dorința activă de vindecare. Aceasta poate fi o declarație provocatoare. Dar să încercăm să aflăm dacă este adevărat sau nu, uitându-ne la psihologia vindecării.

Când suntem foarte bolnavi, poate apărea o dorință puternică de vindecare și recuperare. De asemenea, putem deveni conștienți de cât de prețioasă este existența. Adesea, ca răspuns, nu ne dorim altceva decât o stare de sănătate trecută.

De ce este salutar să lăsăm să moară dorința activă de vindecare? Ei bine, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem mai întâi este dacă vindecarea fizică sau mentală este cauzată sau efectuată de voința umană - sau dacă dorința intensă de recuperare nu cumva ne face să nu fim receptivi la mișcarea subtilă a vindecării. Este necesară gândirea și voința noastră activă pentru a aduce vindecarea? Care este originea mișcării holistice de vindecare, echilibru și restabilire a armoniei?

Mai întâi de toate, există un dezechilibru în zona corpului sau a sufletului (psyche), o tulburare în starea ordonată a sistemului corp-suflet - o boală. Cauzele externe ale unei astfel de tulburări pot fi, de exemplu,o otrăvire lentă sau bruscă a corpului sau leziuni cauzate de accidente. Cauzele interne pot fi cauzate psihologic de situația actuală a vieții sau de evenimentele din trecut, care în zilele noastre se exprimă ca o boală a corpului fizic. Dar de asemenea, cauze exterioare aparente – precum accidentele – ar putea fi provocate inconștient de constelațiile psihologice.

Care este relația noastră cu o tulburare a sănătății noastre?

Să presupunem acum că s-a produs o tulburare. Care este relația noastră interioară cu această tulburare? De fapt, există practic trei posibilități.

Una dintre posibilități este că ne temem profund de boală. Acest lucru ne poate determina să o condamnăm, să o respingem și să căutăm cu disperare motive și explicații pentru ea. Apoi, există dorința de vindecare sau dorul de sănătatea pierdută. Dar toate aceste reacții sunt doar o rezistență împotriva aspectului fizico-energetic al bolii.

O a doua posibilitate este că suntem indiferenți față de boală, o ignorăm, o negăm sau o banalizăm. Aceasta, de asemenea, este o formă de rezistență la aspectul fizico-energetic al bolii. În cazul bolilor ușoare, totuși, aceasta poate fi însoțită de dispariția bolii.

O a treia posibilitate este să observăm boala, ca pe orice alt aspect din noi, în conștiință pură. Aceasta înseamnă că suntem atenți la impulsurile corpului și ale psihicului în atenția iubitoare, fără a dori să dăm o direcție rezultatului bolii în sine. O astfel de conștientizare, deoarece este imparțială, este liberă de dorința de vindecare. O astfel de conștientizare, totuși, recunoaște fără judecată atunci când o astfel de dorință crește în gândire, este formulată și devine activă.

Unde își au originea procesele de vindecare?

Vindecarea apare în individ din câmpul omniprezent al ordinii și iubirii universale. Ea nu are nevoie de dorința noastră de sănătate pentru ca vindecarea să aibă loc; mai degrabă, necesită lipsa noastră de rezistență la această ordine impersonală și dinamică a întregului.

Pentru a recunoaște din nou și din nou ce înseamnă sfârșitul rezistenței, este necesară o minte simplă care, cu perspicacitate, nu face nimic, dar devine conștientă de întreaga mișcare a ceea ce este. În această stare, nu doar procesele interioare de vindecare au loc netulburate, ci de asemenea, inconștientul poate fi golit în conștientizare. Înțelegerea intuitivă și impulsurile legate de cauzele externe ale bolii pot apoi să se comunice singure. Din aceasta, poate apărea o acțiune inteligentă.

Conștientizarea fără judecată înseamnă a lăsa să moară suveranitatea interpretării personale și, prin urmare, a dorinței. Eul se predă conștiinței pure, nedistorsionate. Căci egoul este cel care creează în jurul simplului fapt al bolii, dorința, ideea, imaginea vindecării, care nu are, în sine, actualitate, nici adevăr. În această stare de dorință, conștiința devine insensibilă la faptul că mișcarea vindecării a început deja la prima apariție a tulburării.

A te preda conștientizării

Simpla conștientizare nu înseamnă "eu percep". Înseamnă că mă predau conștientizării. Este o conștientizare a fricii. Este conștientizarea indiferenței. Este o conștientizare a reacției din frică, din care ia naștere dorința de vindecare. Este o conștientizare a confuziei. Este o conștientizare a dezorientării. Este o conștientizare a dorinței de a știi. Este o conștientizare a dorinței de adevăr. Predarea în fața acestei conștientizări pune capăt sinelui personal care corupe întotdeauna impulsul natural altruist de vindecare. Adevărul este că aceste impulsuri dezinteresate își poartă propria putere de manifestare și își desfășoară propria dinamică, liberă de sine, purtată de integritate. Este de asemenea adevărat că aceste impulsuri sunt absorbite și deviate în mod repetat de Sine și, prin urmare, nu pot aduce roade.

Misterul aspectului spiritual al vindecării este, prin urmare, același ca și eliberarea spirituală interioară: completa predare a voinței sinelui și receptivitatea și permeabilitatea rezultată a spiritului uman pentru ordinea sacră.

Ramana Maharshi o spune așa: "Cealaltă modalitate este să ucizi egoul supunându-te complet Domnului, recunoscându-ți neputința și spunând mereu, 'Nu eu, ci tu, O, Doamne!', renunțând la orice gând de genul 'eu' și 'al meu', lăsând întru totul Domnului ceea ce îi place să facă cu tine. Devoțiunea nu este completă atâta timp cât închinătorul cere acest lucru sau acel lucru Domnului. Adevărata devoțiune este iubirea lui Dumnezeu de dragul iubirii și pentru nimic altceva, nici măcar pentru a obține mântuirea." [1]

Sfârșitul dizarmoniei emoționale

Nu în ultimul rând, vrem să ne ocupăm în mod specific de rănile și „bolile” interioare ale sufletului. Mintea comună crede că trebuie să devină conștientă de o cauză a acestor stări emoționale, dizarmonice, astfel încât acestea să se poată dizolva. Dar acest lucru nu este adevărat. Fiecare cauză presupusă pe care mintea o identifică este doar rezultatul unei alte cauze. Credința că cineva înțelege problema numind una dintre cauze se naște în sinele care vrea o explicație rapidă și ușoară pentru a găsi pacea.

Sfârșitul dizarmoniei emoționale nu este găsirea unei presupuse cauze externe sau a unor explicații. Rezidă în conștientizarea nediscriminată a emoției în sine, care nici nu vrea ca emoția să dispară, nici să rămână. O astfel de conștientizare a emoției este de a privi cu ochii eternității în loc să privim cu ochii experienței sau cunoașterii și deci a timpului. Să mergem, pe scurt, puțin mai în profunzime, pentru a face acest lucru mai clar.

Mintea obișnuită este doar indirect conștientă de emoție, adică, prin conținutul gândirii sale. Se gândește, de exemplu, la evenimente trecute, eventual incisive, care apoi par să stimuleze o anumită emoție, dar una care a fost mereu acolo latentă. Apoi, există un nivel care devine conștient de emoție, care vrea imediat să o explice și să o clasifice prin gândire. Fiecare explicație este însă o expresie a temporalului. Dar apoi există și un nivel în noi care vede doar calitatea emoției. Se uită la calitatea forței emoției, fără gânduri, fără asociații cu evenimentele și amintirile din trecut. Întrucât această privire este liberă de trecut și liberă de așteptările unui viitor, este liberă de timp. Este o privire în afara întregului, în acum. În acest proces de observare, are loc o golire a subconștientului anterior. Căci nu mai există nicio rezistență care s-ar opune acestei goliri naturale, vindecătoare a subconștientului. Când acest proces are loc, poate merge mână în mână cu o transformare completă a „ceea ce este”.

O ordine și o armonie omniprezente

Faptul vindecării fizice și emoționale este dovada principiului  ordinii impersonale și armoniei atotpătrunzătoare. Căci vindecarea este re-manifestarea acestei ordini și a acestei armoni într-o parte a întregului. Faptul bolii, pe de altă parte, nu este dovada posibilității de a perturba câmpul atotpătrunzător al ordinii și al armoniei sacre, ci posibilitatea separării de acest câmp la un anumit nivel. Aici principiul ermetic este valabil: precum în mare, așa și în mic. Precum sus, așa și jos. Căci starea colectivă a umanității poate fi comparată cu cea a unei persoane care suferă de o dizarmonie în sufletul (psihicul) său.

Moartea interioară în sensul morții față de trecut, este a muri față de rezistența împotriva vitalității pure a eternului acum. Este moartea rezistenței față de remanifestarea ordinii și armoniei universale, omniprezente. Și un aspect dinamic al acestei ordini universale, printre altele, este vindecarea.


[1] Citat în: Devaraja Mudaliar, Zi de zi cu Bhagavan (conversații cu Ramana Maharshi)

back to home pdf share