La cine ar trebui să mă uit?
În ce parte?
Încotro să mă îndrept?
– Fii liniștit, Fiu al Focului!
șoptește, aproape imperceptibilă, vocea din interior.
Căci nemulțumirea va fi înlocuită cu neliniștea de aur,
care va pune în mișcare întregul univers al ființei.
Inerția se concretizează și se materializează în plângere,
iar existența conduce viața,
precum un deget care guvernează nedoritul
dintr-un ecran luminos.
Iar se întorc:
Spre cine ar trebui să privesc?
Ce ar trebui să fac pentru a ajunge acolo, unde încă nu știu?
– Fii liniștit, Fiu al Focului!
șoptește evidenta și de neatins voce a secolelor.
Până când, într-o clipă,
Liniștea întărește legătura
desfăcând nodurile.
Iar acel moment, este suflul Eternității.
Fără a fi un loc, o persoană, o fațetă, o direcție.
Liniștea împlinește.
Iubirea este.
